Searching…

„I’m feeling lost, confused and scared. I’m looking around me and I don’t know where I am and what I’m doing here. Why I’m still alive and why I’m trying.
I just wanna die…”

Mă întreb câteodată dacă prietenii tăi înțeleg cum e să te simți pierdută în propria cameră.

Cum e să te simți în plus în propria familie.

Cum e să te simți alungata din propriul grup de prieteni.

Cum… cum e să nu îți găsești locul în propria viață…

Mă întreb dacă au simțit vreodată din partea ta ce ai simțit tu din partea lor.

Trădare; respingere; ignoranță; nepăsare.

Oare știu ce se trezește în tine când îți întorc spatele? Când îți ignoră încercarea de a vorbi? Când te părăsesc în cele mai sensibile momente ale tale?

Știu, oare, cum e să plângi singura în parc, în liniște, pentru a nu atrage atenția nimănui?

Sau să plângi când cineva doarme lângă tine și să nu te observe de fel?

Cum e să fii disperat după o îmbrățișare și să nu primești decât respingeri?

Cum e să țipi după ajutor și nimeni să nu audă?

Cum e să plângi noaptea în hohote, fără măcar să înțelegi de ce ești tristă?

Și apoi, după toate astea, să te trezești a doua zi dimineață, să-ți găsești puterea de a te ridica din pat, să te speli pe față, să te îmbraci și să mergi la școală de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

„Suna-mă dacă se întâmplă ceva, voi fi mereu lângă tine!” – da, va fi mereu lângă tine să te respingă, să te rănească, apoi să-ți râdă în față. Pentru asta, toți prietenii tăi, te asigur, vor fi mereu lângă tine…

Advertisements

Amintiri

„You know, I miss something. 
I don’t miss you. I don’t miss us. 
It’s like something is not fitting in my life anymore. 
I miss these moment when everything was simple. When our love was just love, not a fight for who can learn more things in shorter time. 
I miss that innocent kiss, my true smile which was ‘true’ just around you. 
I miss that time when I was really happy, but I hate that I paid to much for my happiness. 
I wonder every single day what I did to deserve your leaving. But the thing is that I can’t regret anything. I’m like an empty bottle. Useless. Trash. Just because you throw me away and left me. 
I needed you the most. You left in the most important part of my fight with myself. How can I erase my hate for your betrayal? How can I speak with you like I don’t hate you so bad? ”

Ce simplu ar fi totul dacă ai putea uita…

Dacă ai putea să închizi ochii și să oprești toate gândurile și imaginile ce năvălesc asupra ta necontenit, care te sufocă și te îneacă într-un amalgam de sentimente pocite.

Tot ce-a fost vreodată pur în tine a dispărut și nu poți să te întorci la momentele în care erai pur și simplu o fată inocentă cu dragoste pentru viață în privire.

Ți s-a spus că vei crește și vei avea probleme mai mari, că vei uita de acele mici zgârieturi ce ți le făcea viața, că vei fi mai puternică. Dar, nu e nici pe departe așa. Cât ai fost un suflet mic și inocent, nimic nu te putea afecta așa cum o face acum. Înțelegând altfel lucrurile, nu poți trece cu vederea… Nu poți ierta, cum iertai din inocența și ignoranța de copil.

Nu poți, nu mai poți să uiți nimic – poți să ierți, dar totul rămâne acolo. Ca și durerea, sentimentul de inutilitate și oboseala continuă.

 

Even if…

„I am the topic for an author that’s in pain.”

De multe ori ai auzit faptul că tot ceea ce pățești în viața aceasta, ți-o faci cu mâna ta, iar cel mai tragic este că nu o poți nega. Fiecare lucru pe care l-ai ales tu, sau l-a ales altcineva pentru tine, ți-au adus durere, dar ai acceptat să mergi în continuare pe același drum.

Chiar dacă te împiedicai de fiecare piatră și-ți răneai genunchii atât de tare că de abia mai puteai să te ridici, ai făcut-o de fiecare dată.

Însă, n-ai lăsat rănile să se vindece; n-ai lăsat sângele să se închege; de ce?

N-ai ce să dovedești nimănui. Oricum ei nu văd cum se scurge viața din tine, o dată cu sângele ce tu nu vrei să îl salvezi. Nimeni nu te va ajuta să le vindeci.

Oprește-te.

Linge-ți rănile singură și de abia după asta ridică-te și continuă.

Știu. Praful ce s-a așezat pe acel timp le-a infectat și sunt dureroase. Totul s-a umflat și colcăie de amintiri pline de puroi și durere.

Trebuie să mai treci o dată prin ele, să îți faci ordine prin gânduri și să te poți odihnii.

Chiar dacă îți e frică – ești îngrozită chiar – că nu te vei mai ridica, că nu vei mai putea să ieși din acele coșmaruri, voi fi acolo să îți întind mâna când va trebui să te ridici.

Dă-i timpului timp? În nici un caz. Dă-ți ție timp. Ai răbdare cu tine cum n-a avut nimeni, niciodată.

Te urăști. Îți urăști mintea și nu suporți ideea că e sucită și încâlcită.

Vrei simplitate dar ești un puzzle complicat.

Dă-ți timp, chiar dacă simți că trece prea repede pe lângă tine. Ai răbdare.

Down

Te-ai întrebat de sute de ori ce ai făcut greșit de-ai ajuns așa.

Așa cum?

Un gunoi uman – sau, în termeni mai frumoși, un mort-viu.

Te uiți în jur, la oamenii care gustă din această viață, și-ți dai seama că ceva din tine e pierdut – ceva din ceea ce ei au, ție îți lipsește cu desăvârșire. Respiri, inima îți bate în piept (oricât de mult ți-ai dori să nu o facă, ea își continuă treaba), te miști și încerci să faci ce ar face orice alt om, deci, pe scurt, ești vie. Totuși, nu te simți de parcă ai trăi, fiindcă nu simți cu adevărat nimic anume.

Nu e problema că simți doar durere, ci faptul că ai încetat de ceva timp să o mai simți și pe aceea.

Ai ajuns în punctul în care nimic pentru tine nu mai e la fel.

Îți amintești bucuria pură pe care o simțeai când te uitai la un cer plin de nori cu forme ciudate? E doar o amintire, fiindcă acum vezi doar un cer și niște pete albe ce se mișcă leneș. Nu-ți mai imaginezi cum ar fi să te pierzi printre florile de pe o câmpie, ci doar cum să ajungi mai repede acasă și să te ascunzi în camera ta, singurul mediu în care te mai simți în siguranță.

Ești prin definiție o ființă tristă. Pierdută pe vecie într-un cerc vicios al durerii.

Tu, fata.

Nu este ușor să fii fată.

Din unele puncte de vedere, nu este nici plăcut să fii fată.

Tu știi asta cel mai bine, probabil, fiindcă-ți blestemi existența de fiecare dată când te gândești prea mult la ea. Dar ce rost are, te întreb? Nici eu nu aș știi să îți răspund la asta, dar trebuie să ne punem întrebări mereu pentru a putea merge înainte – înainte spre încercarea de a le da un răspuns.

Ești o fată – nu știi să te machiezi, ai fața presărată cu acnee neplăcută, ten plin de pete, piele crestată de vergeturi și cicatrici urâte de la istoria ta de fată-băiat din copilărie.

Ești fată – n-ai nici o formă, nici o frumusețe interioară sau exterioară care sa exprime feminitate, delicatețe sau finețe. Ești o existență stearpă, neplăcută, singuratică și dificilă.

Cauți afecțiune – de fapt, tânjești după ea. Ai speranța că dragostea cuiva te va salva, dar știm amândouă câtă durere ți-a adus, și fără să iubești tu înapoi. De fiecare dată la fel. Și de fiecare dată vina ta.

De ce mereu e vina ta?

Fiindcă ești așa dificilă. Ai deja atâtea probleme emoționale pe care n-ai reușit niciodată să le rezolvi. Erai deja distrusă și înainte de prima relație. La fel de distrusă și după a doua. Încă distrusă și în timpul celei de-a treia relații. Scurte perioade de timp alături de băieți ce pur și simplu cedează din cauza stării tale. Niciodată nu ești fericită, niciodată mulțumită de vreun aspect al vieții tale, niciodată pregătită să-ți exprimi sentimentele.

Și când o faci…

Când chiar ții atât de mult la persoana aia încât ești dispusă să îi spui ceea ce simți și cât de importantă este ea pentru tine… oh, îi înmânezi un cuțit cu care te va străpunge de fiecare dată când are ocazia.

„Te iubesc.”

„Bine.”

Ei nu știu. Nici unul dintre ei nu știu cât e de greu pentru tine să scoți un cuvânt de apreciere. Să te exprimi sincer și să îți spui gândurile. Nu înțeleg niciodată că ție îți e așa greu să te deschizi din frică.

Ești așa conștientă că în momentul în care te deschizi în fața unei persoane, acea persoană are puterea să te distrugă din toate punctele de vedere. Secretele tale sunt atât de negre și apăsătoare, dar, OH DOAMNE, sunt niște bârfe apetisante.

Dragă sinucigașă, câte lucruri oribile ai făcut, nu te mustră conștiința uneori, când stai noaptea și-ți contemplezi întreaga viața ratată?

Dar până la urmă ești fată – permanent complexată de prietenele tale frumoase, de sora ta de succes, populară și inteligentă, de orice persoană de pe drum care emană prin fiecare por siguranță și iubire de sine.

Tânjești după asta, nu? Salivezi după ceea ce alții au, dar tu nu vei avea niciodată, fiindcă ești un eșec ce nu e în stare să se ridice din propriile lacrimi să facă ceva cu viața sa.

Îmi vei spune că nu e așa, că încerci, iar eu te voi crede, fiindcă știu. Dacă nu te-aș înțelege eu, atunci cine? Dar nici o secundă n-ai încercat măcar să ai încredere în tine. Dacă ai făcut ceva, ai încercat ceva, n-ai pornit de la gândul că o vei face bine, sau că măcar din a zecea încercare va ieși ceva frumos, ai fost din prima convinsă de faptul că vei eșua și când s-a întâmplat ceea ce te așteptai, ai renunțat. Ăsta e modul tău bolnăvicios de a acționa.

Dar cum să te ajut eu? Nu pot, draga mea, să îți intru în piele și să fac lucrurile să funcționeze, fiindcă așa nu vei învăța niciodată. Bine, nu te contrazic, am mai făcut-o, dar nu confunda cazurile de criză cu acțiunile din viața de zi cu zi.

Te pot împinge într-o situație în care să trebuiască să fii înconjurată de oameni, dar doar tu îți poți învinge anxietatea socială, fără să te ascunzi în adâncul tău, plângându-ți de milă în mansarda cabanei când toată lumea petrece, fiind ascunsă după televizor pentru ca nimeni să nu-ți vadă lacrimile.

Masca ta mereu a fost perfectă. Indiferența ta, starea continuă de neutralitate, astea ți-au ascuns mereu nefericirea. Nu arătai tristă – doar gânditoare, departe, visătoare -, când tu de fapt plângeai înfundat cu câteva minute înainte.

Da, ai coborât, ai dansat cu zâmbetul pe buze, dar ochii tăi erau roșii și scurși de viață. Oricine ar fi observat că nu ești bine, dacă n-ar fi fost întuneric, dar ai avut noroc. E mereu o bătaie de cap să dai explicații – „Nu caut atenție, vreau doar să stau singură.”

Dar…

E de înțeles oare că puțini oameni îți acceptă starea?

E mereu vina ta pentru că te simți așa, nu?

De fapt, mereu e vina ta din perspectiva lor, dar tu știi că nu ai ce face în legătură cu asta. Așteaptă doar, lucrurile nu pot fi chiar atât de rele. Ai răbdare cu cei din jurul tău fiindcă și ei vor avea răbdare cu tine.

Nu, de ce te mint oare în halul ăsta? Nimeni nu va avea prea multă răbdare cu tine. O știm amândouă; aceste cuvinte sunt o minciună. Nimeni niciodată nu va sta prea mult lângă tine dacă ești așa. Trebuie să te ascunzi, să îți pui afurisita aia de mască ce-ți zgârie sufletul și-ți jenează fața. Te cred că în fiecare zi acea mască face lucrurile să doară mai tare. Chiar știu cât îți e de greu dar nu te pot ajuta; n-am reușit să te protejez la momentul oportun, acum nu mai am nici o putere asupra stării tale.

E singura ta vindecare, te cred, dar nu e bine să te adâncești în durerea ta.

Dar singurătatea e singura care nu pleacă; toată lumea a plecat și ai rămas doar cu ea, eterna singurătate. E unica care nu te judecă și nu te amenință cu dispariția, cea care nu te trădează niciodată. Crezi că n-ai cum să fii rănită, draga mea, dar vei mai fi.

Cât vei mai rezista?

Nu e corect. Niciodată n-a fost corect. Nu ți-ai dorit asta, nu ai vrut să fii cine ești. N-ai vrut atâta durere și nici ca ea să te afecteze în modul ăsta. N-a fost vina ta, dar îți asumi oricum consecințele.

Ești o altă persoană, o simți până în măduva oaselor. Ești un copil pierdut și te vei pierde mai tare.

Cât vei mai rezista?

It nevermind

Și de ar înțelege măcar o singură persoană cât de greu este. De și-ar pune puțin inima în joc să vadă că nimic nu e lapte și miere.

Nimeni nu-și dă cu adevărat seama ce înseamnă depresia până nu se află adâncit în ea până peste cap, până atunci când te lovește ca un tren de mare viteză și-ți șterge zâmbetul de pe buze fără nici un motiv sau avertisment.

Dar asta este atât de greu de observat de cei din jur. E greu să treacă de masca ta subțire și să realizeze că nu mai ești bine, doar cât să te scutească puțin de comentariile alea neplăcute care în mod normal nu te deranjează cu nimic, dar în această stare taie în carne vie.

Cui să-i pese de starea ta precară? Și dacă îi pasă, cum să te ajute?  Știi și tu că nimeni nu o poate face, nimeni nu te poate ajuta cu adevărat să ieși din negura care te înconjoară.

 

Soapta

Cu siguranță aceasta este doar o poveste; o șoaptă ce s-a pierdut, purtată de vânt de la un om la altul, fără să i se afle cu adevărat stăpânul.

Desigur, este doar o informație trecătoare, un zumzet ușor de ignorat pentru oricine, dar nu și pentru mine.

Vorbim aici de sentimentele oamenilor de ceea ce facem noi din ele din vorbe aruncate fără să ne gândim de două ori. Natura umana stă în tendința de auto-conservare, în plăcerea de-ai face pe alții să sufere atât timp cât tu (sinele tău) este în siguranţă şi lipsit de probleme care să-l deranjeze cu adevărat.